Referințe Critice
Dumitru Popescu este un cunoscut scenograf care, trecând de la tridimensional la bidimensional, a (re)descoperit pictura, pentru sine în primul rând dar și pentru situarea neîntreruptă în coordonatele artei și comunicarea spirituală vizuală, explorând cu plăcerea celui care (re)începe, progresiv exact când, prin parcurgerea unui drum personal, a cumulat de fapt o varietate de mijloace și căi ale expresiei picturale, mergând de la picturalitatea conferită de culoare, atmosferă și lumină a spațiului scenic până la bogăția inepuizabilă a culorilor și materiei dispuse în plan, după convenții specifice picturii ca atare. Era și calea prin care artistul s-a retras dinspre exteriorul magic al spațiului concret (scena) în spre interiorul personal și chiar intimitatea confesivă, demonstrat în expozițiile sale anterioare de pictură. Au rămas constante, ca o dominantă, elementul expresionist în sine și complementaritatea meditativă, de atracția obsesivă pentru solemnitatea metafizică a componentelor geometrice și poetica suprarealist - abstractă a degradeurilor.
Structural și comportamental un impulsiv, cu oscilații ciudate, mergând de la explozii relaționale neașteptate la momente opuse de delicată finețe, trăsătura ultimă conferită probabil de lunga viețuire în lumea scenei și a muzicii, dar și de existenta unui mediu de familie cu densitate culturală (ca soț al unei ilustre scriitoare), Dumitru Popescu își controlează acest dat și concordant cu educația plus vocația sa de scenograf, rămâne un tip de artist programatic, care își structurează pas cu pas fiecare propunere mergând de la obiect, acum tabloul, la spațiul concret, acuma spațiul expozițional. Este vorba de o structurare constructivă ce nu implică neapărat și rigiditate, lăsând loc, în anumite limite, descoperirii și chiar unor finalități corective. Visul dominant rămâne armonia expresivă a imaginii, păstrând componente participative de tip pictural și compozițional, inventivități deci, dar și o concordanță cu intenția primară, o finalizare care reflectă până la urmă drumul neclintit al scenografului regizor, de la proiect la definitivare, de fapt drumul unui fel de director al propriei sale scene definită acuma atelier, pictură și expoziție. În ultimele sale propuneri ne oferă un program cu totul inedit care la prima vedere pare combinație personalizată între componente de tip ready - made, pictură și intervenții geometrice. Fascinat de imagini găsite, în esență nori cu structuri și culoare, discoidale sau interesant metamorfozate, inclusiv norii dați de poluare sau explozii, artistul, care apelează cu plăcere și la mijloace tehnice, contemporane de prelucrare și transfer al imaginilor, brodează variante combinatorii și spațiale, inserează repere geometrice cărora le acordă rol compozițional, cromatic și de generare a unor iluzii dimensionale complicate. În detalii găsim accente picturale inedite, degradeuri, interferențe, voalări, ca regulă axate pe dominante liniare clare, cu atât mai evidente, cu cât artistul chiar și când se expune intercalează accente volitive, tablouri expresioniste cu incluziuni geometrice unificatoare.
Există în cazul său o preferință aproape obsesivă pentru un anumit tip de albastru și violet accentuat, să zicem, parafrazând pe altcineva, “albastru și violet Popescu” uneori și verde, totul cu forța vizuală maximă dar și pentru culorile calde extreme, oranj-uri și roș-uri intense, supuse uneori unei accentuări suplimentare prin complementarități optice intense de tip cald - rece. Când toate elementele combinatorii sunt puse împreună, întâlnești artistul cel de azi. Este de fapt pictorul dublat de scenograf, un fel de Dumitru Popescu constant cu sine, vizionar structurat, controlat ca pentru un ultim spectacol, adică elaborat, asa cum era de fiecare dată, dar, de ce nu, și inventiv.
Un adevărat scenograf este cel ce creează spații scenice expresive, încărcate de semnificații, de idei.
Dumitru Popescu imaginează pentru opera “Boris Godunov” șapte forme - module multifuncționale reprezentând cupole bisericești în bulb de ceapă (specific rusești), proporționate, din metal, când auriu pe-o parte, când aramă coclita pe cealaltă. Poziționate pe verticală, pentru “Încoronare”, balansate ca-n dangăt de clopote la “ Revoltă”, trântite la podea ca niște butoaie într-o “crâșmă”, sau inversate și înfipte în coloane grosiere pentru “Interior de palat” - ipostazele sugerează pregnant când înălțarea, când degringolada, când dezmățul și uneltirea, când bulversarea și spaima - toate acestea subliniind trăirile țarului pe parcursul spectacolului.
Dumitru Popescu este ca formație scenograf. Profesionist de prim rang s-a manifestat cu pasiune în acest sens deservind cu exemplară dăruire Opera Română din Timișoara. Numeroase spectacole, clasice sau moderne, au beneficiat ani la rând de scenografii complexe îmbinări de știință spațiului scenic, capacitate de evocare profundă, soluții ingenioase și sensibile, toate sub semnătura inspiratului artist.
Aflat într-un moment de introspecție, Dumitru Popescu și-a propus să ne restituie sub o altă formă, într-o expoziție de galerie, secvențe din activitatea sa ca scenograf, paralel cu preocupări recente de redefinire și reîntinerire perpetuă a stării artistice pe care o trăiește acum.
Autor de proiecte și rezolvări scenice de mare inventivitate, Dumitru Popescu evocă acum în paralel cu dinamica spațiului scenic, fascinante jocuri de lumină și culoare.
Suplimentar, într-o tulburătoare sondare de sine își permite starea de aducere aminte, rememorarea afectivă sugerând o sondare a unui anotimp primar desprins din copilăria sa și dintr-un imaginar album de familie.
Schițele de costume și cele ale secvențelor scenice, dublate de ilustrarea unei vocații suplimentare remarcabile pentru fixarea unor repere portretistice, întregesc profilul unui artist multilateral, în egală măsura scenograf, pictor de șevalet, sau grafician, liber în a se vedea (retrospectiv în) și a se regăsi (introspectiv) în jocul semantic al unui demers autentic și proaspăt.
În Dumitru Popescu Opera Română din Timișoara are de ani buni una din pârghiile esențiale succeselor sale, grație spiritului pururi deschis înnoirilor, soluțiilor ingenioase.
Retrospectiva pe care ne o oferă azi artistul prezumă parțial și incomplet aceste împliniri.
Dacă am încerca să desprindem câteva din liniile directoare ale concepției, în lungul sir de spectacole cei poartă semnătura, i-am individualiza prioritar aspirația de a găsi prin decor, ideia - mesaj. În “Boris Godunov” de pildă, printr-un modul de cupole impresionant (și atât de exponențiale Rusiei pravoslavnice) reușește să găsească o soluție unitară pentru întreg spațiul, diferita lor compunere fiind capabilă să sugereze complexe stări de spirit, de la înălțarea încoronării, la răsturnarea lor în momente de revoltă. În “Trubadurul”, modulul turnului medieval cu apareajul fațetelor diferențiat, devine leit motivul ce creditează perfect războinica încrâncenare fratricidă.
Spirit speculativ, gândindu-și nu doar în detaliu concepția, viziunea, D. Popescu reușește să găsească simbolurile cele mai exacte, mai apropiate de spiritul acțiunii derulate. Rememorăm de pildă inspirata opțiune pentru acele trunchiuri de copac ale pădurilor carpatine - leagăn și scut al eroilor neamului - pe care le combină în ingenioase ipostaze în dimensionarea spațiului de desfășurare a lumii haiducești, din “Iancu Jianu”. La polul opus, am releva acea sinteză de arte plastice, arhitectură, arta obiectului, a unui excelent complementar vizual pentru suavul dantelăriilor sonore din mozartianul “ Cosi fan tutte”.
Trouvaille - urile maestrului scenograf sunt adesea extrem de inventive. Iată de pildă hățișul de lini contorsionate din “ Ernani”, explicând înfruntarea acestea, printr-o mișcare de glisare pe verticală, să se transforme, la vedere , în ramuri albe sugerând cu o superba spontaneitate, aspirația spre puritate. Nu putem omite din aceasta succinta punctare a împlinirilor unui creator, rezolvarea oferită ultimei premiere “ Fântâna din Baccisarai”. Acea ambiantă florală într-un cadru de arcade cu fuga ascensională, ce reușește să sugereze vibrant paradisiacul iubirii celor doi îndrăgostiți, cunoaște apoi o răsturnare de linii, devenind subit apăsătoare, de puternic contrast în scena captivității eroinei, pentru ca în final, la sacrificiul Zaremei, concavul liniilor de fugă al norilor să “deseneze” imaginar vidul din sufletul răvășit al lui Ghirei, cortul dărâmat, venind să potențeze ideea de abandon a oricăror aspirații războinice.
Bărăganul picturii domnului Dumitru Popescu este o câmpie cu nume neînțeles și cu suflet stihial, cu identitate deschisă. Este întindere egală de pământ, când verde, când brună, aievea, ziua, când violetă, când albastră, ca în vis, noaptea. Cu ierburi și freamătul mulțimilor nenumărate de fire bătute de vanturi și de soare, cu cai ca niște făpturi numai de vis și noapte, păscând sub o lună trecând eminescian printre nori, cu gorgane ca niște făpturi numai de vis și noapte, păscând sub o lună trecând eminescian printre nori, cu gorgane ca niște tumuli neverosimili, nici pentru istoric, nici pentru prezent, nici cetate dar nici mormânt, cu priveliște nevoiașă dar în care se văd prin aer ferestre și uși deschise către cer, cu câte un salcâm singur, rătăcitor cu ramurile pierzându-se tandru în văzduh. Imaginile se succed ca o argumentație fără drept de apel, ca un comentariu cu un abia ascuns ton de regret dar și cu un accent de reală bucurie. În lanul de floarea-soarelui turtele toate par să se repete, să arate că revin deodată ca într-o veșnică întoarcere eliadescă, în procesiunea religioasă, văzută perspectival, răsărita tocmai din zare, învocarea ploii este urmată de o ușoara dispariție în lumină, figură după figură, umbră după umbră. Copacul văzut de aproape are ceva de basm cu crengile reale goale, dar cu cele decupate de privire prezentând timidități feciorelnice de frunziș, dropia, așteptând între gorgane, singură cu ciocul ridicat spre cer, profilează o figură din ce în ce mai asemănătoare cu o ridicătura de pământ, cu o dispariție în pământ. Până și biserica, așezată pe roate, este trasă de șase cai prin miezul nopții, sub clopotele imense, transparente din cer, fugind din calea năvălitorilor.
Răsăritul soarelui este ca o ușă deschisă prin cadrul căreia câmpia se zărește altfel decât prin zidul știut al vederii iar apusul numără câteva trepte de coborâre spre zare, trepte de umbră și de tăcere, de ploaie lăsate. Anotimpurile, primăvara, vara, toamna și iarna posedă fiecare un spațiu de trecere către departe, ca o fereastră sau ca o ușă, un fel de lupă mărind un fragment văzut, acesta echivalând, de fapt un fragment de suflet, decupând o parte de suflet, mărită apoi. Primăvara, vegetația măruntă și fragedă aleargă spre zarea albastră ca niște copii spre baltă așteptându-i să se scalde în undele ei verzi, vara, aceleași ierburi, apar ca un incendiu generalizat, cu firele de jar mărunte căzând în galbenul alb al zării, toamna, ploile căzând reciproc din cer pe pământ și din pământ pe cer vibrează înclinat violetul lumii iar iarna albastrurile albe ale pământului stau strălucitoare, curate lângă albastrurile albastre ale cerului frățesc.
Cronografii. Mai mult ca geometria. După reușitele non figurative, strict geometrice, maxim esențializate ale unor Kandinsky, Mondrian, Malevici, Moholy-Nagy, Delaunay, Albers, domnul Dumitru Popescu a purces la refacerea pe cont propriu a experienței abstracționismului geometric și care i-a fost nu doar o lecție parcursă și asimilată ci i-a fost confirmarea întoarcerii la șevalet și încurajarea că poate izbuti în pictură, că poate face pictura care să stea demn și valid în orizontul imediat al artei. Totuși nu a fost doar atât, întrucât seria acestor geometrisme arată o remarcabilă exactitate în execuție, fapt semnificativ, la fel de important fiind și impulsul căutării, al curiozității disipate în variante compoziționale și de formă, de culoare și de ritm. Este corect identificat spritul geometric, simțit din lăuntrul formei dar și activat cu justețe în relaționările cerute de expresie. Evident, planeitatea există ca premisa imagistică dar este depășită, atât de performanțele contraste ale formelor și ale culorilor juxtapuse, cât și de efectul oarecum neașteptat al sugestiilor spațiale de adâncime. O suprafață uniform cromatic și diferită ca formă așezată peste alta și peste alta avansează posibilitatea unei structuri în principal animată prin diferențele vădite de figură geometrică și de identitate cromatică dar se ivește și situația implicită de a fi susținută pe dedesubt cu mici, dar pregnante virtualități spațiale.
Dumitru Popescu este un laborios care acordă aceeași atenție tuturor etapelor de realizare a unei scenografii. Ca plastician, insistă asupra preparativelor – schițe, desene, tatonări cromatice, colaje, crochiuri de costume, imagini foto – acestea fiind, întotdeauna, bine realizate, ca și când ar fi avut finalizare expozițională. Complexitatea lor procură scenografiei, dintr-un început, caracterul expresiv al spațiului de joc, atmosfera, direcția comunicării.
Aduce în inventarul spațial frontalități de personaje, trepte pentru detașarea eroilor principali, produce contrast printr-un fundal frământat, un cer furtunos. Se resimte imediat accentul dramatic, astfel încât întregul scenografic primește cadențe de cor antic (Iancu Jianu, balet de Mircea Chiriac, 198o). Nota dramatică a textului muzical își găsește ecoul necesar în ambianța scenică, în formulele care să asigure grandoare și fastuozitate, fiind totodată, structurate într-un decor modular, cu posibilități combinatorii. Rezolvarea tonului solemn face recurs la elemente arhitectonice specifice, devenite emblematice, la elemente de manuscris al vremii și la sugestii venite din specificul iconografic al icoanelor ( opera Boris Godunov de M. Musorgski, 1981). În scenografia realizată de Dumitru Popescu, fundalurile sunt cele care primesc un plus de atenție al plasticității. Fie sugerează un front architectonic ritmat, angajat în sugestia planurilor de adâncime (Baletul Prinț și cerșetor de Laurențiu Profeta, 1982), fie construiește o multitudine spațială ( În memoriam, poem liric de Alexandru Pașcanu, 1982), fie transpune o modalitate a abstracționismului expresionist, gestualismul (Baletul Sărbătoarea primăverii de Igor Stravinsky, 1993).
În decorul pentru operă, ansamblul scenografic este gândit, nu numai ca spațialitate expresivă a mișcării, ci și ca desfășurare a comunicării vizuale în raport cu specificul muzicii și al textului. Într-un caz, construiește o atmosferă orientală antică, dramatică și severă, cu turnuri de cetate, cu scări și creneluri sub un cer pâclos și un soare estompat (Opera Tubadurul de Giuseppe Verdi, 1984). În alt caz, realizează simbioza între atmosfera suprarealistă și figurarea marcată geometric. Forma se finalizează simbolic, contribuind la voita modernitate a viziunii. Transpunerea temporală, schimbarea registrelor ambientale ating amplitudinea cu care în text se parcurge distanța de la predestinare la împlinire. Perimetrul expresiv delimitat, spațialitatea elegantă, splendoarea imaginativă a unui tunel al timpului au transformat statutul combinatoriu al scenografiei în faptica de comunicare ciclică, începută mereu prin felul de a captiva al fiecărei ridicări de cortină (Opera Flautul fermecat de W.A. Mozart, 1997).