Bărăganul meu

Scenografia de teatru e ficțiune modelată pe idei și spații anume concepute, sau impuse și nicidecum artă mimetică.

A fi scenograf 35 de ani, în regim de foc continuu, într-un teatru de Operă și Balet, te marchează, ca viziune plastică, pentru tot restul activității creatoare.

Revenirea la pictura de șevalet presupune o remodelare a mijloacelor de expresie, o mai mare libertate dar, paradoxal, și o autocenzură mai aplicată. Ca să fii tu însuți, cunoscând mai toate curentele și stilurile de pictură - de la Renaștere până-n prezent - e un examen greu.

Nimic nu e nou sub soare! Literatura se face din literatură, muzica din muzică, pictura din pictură - spun înțelepții.

Prezentul ciclu pictural, întitulat ”BĂRĂGAN“, reprezintă dorința de a-mi exprima dragostea pentru meleagurile natale, amintirile și nostalgiile transpuse într-un registru postmodernist, în nota unui realism magic, cu accente onirice.

Stările mele interioare, vis-a-vis de un motiv abordat sau altul, ocupă prim planul dar, cu o intenționată detașare, teatralizând prin efecte de transparențe și reflecții multiplicate prin panouri de abur și vis. În plus, mărirea sau micșorarea unor fragmente din suprafața tabloului țin de pulsațiile memoriei. Se constată, astfel, că tehnicile scenografice se insinuează în aproape toate lucrările.

Destructurarea formelor, fragmentarea lor și recompunerea suprafețelor reflectate și reverberate în planuri, uneori rectangularea, creează o realitate paralelă, ca un citat din memorie. Un fel de substituire a realității prin imaginarul ficțional. Realitatea își caută FICȚIUNEA.

Iar această fuziune necontenită dintre real și imaginar conduce la o realitate magică.

Totodată pictura trebuie să fie palpitație. Un tablou trebuie să aibă o a patra dimensiune: FONDUL SUFLETESC al autorului. ” (Vasile Băncilă)

Autorul, care și-a trăit copilăria și adolescența în Bărăganul ialomițean, pe care nu-l poate nicicând uita și care a lăsat urme adânci în structura sa.

Bărăganul îmi e matrice spirituală. Formula mea sufletească e câmpul infinit, cerul cu ai săi nori fabuloși și orizontul nepopulat, dar, văzut de jur - împrejur.

Tot Vasile Băncilă: “Peisajul Bărăganic nu e numai o stare sufletească ci e mult mai mult, e metafizica sufletului.” “Copilul (din Ciulinii Bărăganului) care fugea zeci de kilometri după ciulini, reprezintă simbolul omului care fuge după infinit, să prindă infinitul.”

Schelling concluzionează: “Arta este expresia infinitului in finit. ”

Iar eu, parafrazându-l pe G. Flaubert, pot afirma: “Le Bărăgan c’est moi!“


Dumitru Popescu

Expoziție personală de pictură și scenografie
DUMITRU POPESCU